Săptămâni de dinaintea marilor plecări

“Viaţa chiar începe la 40 de ani. Până atunci faci doar cercetare” – C.G.Jung

Notă: aceste rânduri sunt fragmente editate din jurnalul meu din Noiembrie – Decembrie 2017. Este interesant cat de mult anticipam ceea ce va urma, dar și cât de multe s-au schimbat între timp…

Am patruzeci de ani și cinci luni când încep să scriu aceste rânduri și peste trei săptămâni voi pleca într-o lungă călătorie prin Asia. Mă aflu într-un proces radical de schimbare personală, atât fizică, cât și psihică și sunt sigur că o călătorie îmi va facilita această metamorfoză prin care o să trec. După ani de zile de procastinare și de căutare a unei motivații puternice pentru a o face, iată că în sfârșit am curajul să-mi dau acel reset total și să las în urmă toate grijile și fricile aferente. Nu am regrete majore în ceea ce privește trecutul meu, am avut patruzeci de ani frumoși dar sinuoși, cu bune și cu rele și simt că i-am trăit la o intensitate destul de ridicată.

Mulțumesc providenței pentru această sinuozitate a vieții mele, doar astfel am putut vedea lucrurile din mai multe perspective și mi-am putut decanta prieteniile adevărate de cele de conjunctură. De obicei un om fără eșecuri, sau fără momente de sincopă în viața lui, nu are această șansă și e foarte posibil să nu conștientizeze valențele unei prietenii adevărate, cea dusă dincolo de aparențe, complezențe sau interese meschine.

 “Viața e complexă și are multe aspecte” – Filantropica (2002)

Puțini sunt cei mulțumiți de ei înșiși, cei care nu au trecut niciodată printr-o depresie, cei fără de frustrări, cei cu un corp perfect și cu o minte colorată și mereu pozitivă. Nu-i cred pe cei care duc o viață liniștită că sunt cu adevărat fericiți, familiștii fără vicii la vedere, devreme acasă și fără rate la bancă, chiar dacă aparent au tot ce le trebuie. De asemenea, nu cred că cei care o țin numai în petreceri și distracții ușoare au atins nirvana în această sferă. Și unii și alții vor fi loviți la un moment dat de legile universale ale karmei.

Dukkha, unul din principiile fundamentale ale budismului, spune că viața este dureroasă și plină de suferință. Nimeni nu vrea să audă de durere, nimeni nu vrea să sufere, încercăm să ne ferim cât mai mult de suferință și de multe ori trăim ignorând-o total, până când ne lovește karma ca un pumn în plină figură. Una din capcanele vieții în care cădem cu toții la un moment dat este această negare a ceea ce simțim, a ceea ce ne dorim cu adevărat, pentru a nu fi supuși eșecului sau experiențelor dureroase. Ne mințim adesea că ne e bine așa, când de fapt ne e doar teamă să ne confruntăm cu durerile și fricile noastre interioare. Simpla existență a noastră pe această lume ne aduce suferință. Acest lucru se întâmpla nu numai din cauza faptului că natura umană este imperfectă, ci și pentru că lumea in care trăim este la fel de imperfectă și impemanentă ca și noi. Mai citiți o dată ultima frază: atunci când veți conștientiza cu adevărat acest principiu simplu al impermanenței, veți face primul pas spre eliberarea de fiorii reci ai fricii generate de gândul că vom înceta să mai existăm într-o bună zi.

Nu este ușor să accepți impermanența lumii ce ne înconjoară, deoarece statornicia unora din lucruri este o iluzie destul de persistentă. Efemeritatea unei flori ce se ofilește o poate conștientiza și un copil, dar vom înțelege impermanența muntelui doar coborând în văile și canioanele lui, săpate de apele ce l-au corodat în milioane de ani. S.N. Goenka, un celebru profesor de meditație vipassanā spunea: “Cineva poate observa continua schimbare a unui râu ce curge, dar cum poate înțelege că in același timp, omul care se scaldă în acel râu se află și el în aceeași continuă schimbare, în fiecare moment ? Singurul mod prin care poți depăși această iluzie este să înveți să iți explorezi interiorul și să ai experiența propriei structuri fizice și mentale”

Valențele lui trebuie

Am patruzeci de ani și cinci luni jumătate când îmi reiau aici firul ideilor, mânat de o insomnie produsă probabil de gândurile amestecate ce-mi tulbură mintea la această oră târzie. Sunt sigur că și mulți dintre voi ați trecut la un moment dat prin astfel de frământări existențiale, visând la o schimbare radicală care trebuie să apară la un moment dat. Trebuie, trebuie…Nu e suficient că trebuie, avem nevoie de alte resorturi mentale pentru a ne urni din loc, nu-i așa ?

Primul lucru ar fi evident și anume să-ți dorești cu adevărat să te desprinzi din firele invizibile ale matrixului social în care trăiești, dar să zicem că am trecut de faza asta. Totuși, mie mi-au luat ani buni ca să încep să aplic ceea ce în teorie știam că va da roade. Aici pe blog voi strecura prin scrierile mele idei și declicuri ce au funcționat în cazul meu și veți putea deduce cum am început să mă reinventez.

Un lucru esențial pe care aș dori totuși să-l precizez încă din primele rânduri: dacă vrei și tu să te schimbi, nu căuta modele de urmat, această lectură are doar menirea să-ți deschidă puțin ochii și să-ți spună că se poate. Internetul este plin de oameni care dau sfaturi de viață, de tot felul de guru și de predicatori, unii mai buni ca alții. Calea lor nu este calea ta, cum nici acest blog nu este o evanghelie pe care tu să o urmezi cu sfințenie. Eu nu te pot învăța cum să îți găsești drumul tău, știu doar că acesta se află în tine și nu o să-l găsești altundeva, nici în zei, nici în teorii filosofice, nici în citate motivaționale sau reguli de viață clădite de alții. Sutem diferiți, nu suntem roboți și ceea ce funcționează pentru cineva s-ar putea ca pe tine să te lase rece.

Trebuie să faci ceva cu viața ta. Suntem intoxicați cu tâmpenia asta încă de pe la pubertate, mai apoi în facultate mai golim rucsacul din spate puțin, însă îl umplem cu alți trebuie, mult mai mari, mult mai importanți, așa că atârnă și mai greu. În primii ani de muncă iară facem o rocadă nefericită de trebuințe, avem un job ok, dar trebuie să urcăm în carieră, așa că muncim mai mult, nu avem timp de pierdut. Pe la treizeci de ani așa, am crescut deja puțin pe scara sociala, avem și familie, dar trebuie să le asigurăm un viitor copiilor așa că muncim chiar mai cu spor, avem o nouă motivație. Ne cam dor șalele de la atâția alți trebuie din cârca noastră, suntem prinși în carusel, dar nu ne lăsăm. La patruzeci de ani, dacă mai suntem încă în viață sau dacă nu ne-am cocoșat de tot încât să ne simțim bine doar stând cu botul pe labe în zona noastră mică de confort (a se citi un grătar cu rudele sau prietenii), avem cam ultima șansă de a mai ieși de pe această potecă bătătorită și a ne extinde orizonturile. Deținem toate informațiile necesare, suntem la jumătatea vieții și conștientizăm că visurile vor rămâne de-acuma vise dacă nu vom face cât mai repede ceva în privința asta.

În ziua în care am împlinit patruzeci de ani eram în Malta, savurând alături de Rose-Marie o sticlă de vin la o terasă prăfuită de pe malul Mediteranei. Unduirile mării în umbrele asfințitului mi-au legănat gândurile și parcă mi le-au sedimentat frumos, până în adâncurile creierului. Și deodată, din tot acest sediment fertil, mi-a răsărit un gând, ACEL gând ! M-am ridicat în picioare, am făcut doi pași spre mare și am spus cu glas tare dar calm, aproape zâmbind: “Nu trebuie !”

Nimeni nu este prea ocupat, este doar o chestiune de priorități

Să ne întoarcem la plecarea în Asia. De ce Asia ? De ce nu ? Motive ar fi foarte multe și țin în mare parte de alegeri personale. Le voi extrage doar pe cele legate de ceea ce ne interesează aici, dar mai întâi cred că ar fi bine să vorbim puțin despre vicii. Cu toții avem diferite dependențe, unele mai puternice ca altele. Uneori scăpăm de unele dintre ele pentru o perioadă sau chiar de tot și câteodată introducem din păcate altele în viața noastră. Am observat că este mult mai ușor să scapi de vicii dacă schimbi mediul în care trăiești, măcar pentru o perioadă. Dacă spre exemplu fumezi și vrei să te lași de fumat, îți va fi aproape imposibil să o faci dacă toți oamenii din jurul tău fumează. Acest lucru explică și înverșunarea cu care foștii fumători le impun reguli de conduită celor care nu s-au lăsat încă de acest nesănătos obicei. Unii preferă să nu mai iasă în oraș cu amicii fumători, dar este total neadecvat să renunți la vechi prietenii doar pentru că tu vrei să te schimbi. Deși e bine să fii asertiv și e chiar indicat să împarți ceea ce știi, cunoștințele tale nu e bine să le impui în jurul tău cu forța. Fii un bun exemplu pentru prietenii tăi și ei vor avea mai mult curaj să se schimbe, văzând cu ochii lor că se poate. Practice what you preach!

Dar ce te faci dacă toți colegii tăi de la birou fumează, îți vei schimba locul de muncă ? Să știi că asta nu ar fi o idee rea dacă chiar ai putea găsi ușor un alt job unde oamenii trăiesc și gândesc ca tine, ori știm cu toții că acest lucru este cam utopic. Ai putea însă să-ți iei o vacanță prelungită, câteva luni sabatice, dacă nu-ți permiți un întreg an de zile. Măcar o dată în viață e bine să faci treaba asta și dacă susții că nu ai bani sau timp de așa ceva să știi că greșești. Nimeni nu e prea ocupat sau prea sărac să se schimbe, totul se reduce doar la o chestiune de voință și de priorități, iar o astfel de călătorie ar fi normal să urce foarte sus în lista ta. Ai familie, ai copii ? Nu este nicio problemă, ia-i cu tine. În Asia copiii primesc o atenție foarte mare și sunt mult mai fericiți ca aici. Am văzut asta în Filipine și tot acolo am întâlnit nenumărate cupluri tinere cu copiii după ei ce stăteau cu lunile pe-acolo și erau fericiți. Ai job și ți-e frică că o să îl pierzi ? Dacă știi că ești bun pe treaba ta, pierderea va fi a companiei la care lucrezi, nu a ta. Gândește-te la infinitatea de oportunități ce se vor deschide în mintea ta, lăsându-le loc să intre cu această ocazie. Apoi, în momentul de față, România se confruntă cu o criză severă de forță de muncă. Te vei reangaja sigur foarte ușor după ce te vei întoarce din anul tău sabatic. Sau poate că îți vei schimba profesia, vei începe o mica afacere, un start-up, sau vei deveni freelancer.

Pentru mine, unul din motivele principale ale acestei călătorii ar fi schimbarea radicală a mediului. Fiecare vârstă are frumusețile ei. Ani de-a rândul am fost pasăre de noapte, am petrecut, am băut, am fumat, am abuzat de corpul meu în fel și chip și nu pot să zic că-mi pare neapărat rău, pentru că și acea perioadă și-a avut rolul ei în formarea mea. Am cunoscut lucruri despre viață ce altfel nu aș fi avut șansa să le cunsc. Dar acum simt nevoia să trec de acest nivel și simt din ce în ce mai mult că o desprindere totală de această lume îmi va prinde bine.

Apoi încă duc o viață destul de sedentară. Deși m-am apucat de sală și fac ceva mai multă mișcare ca în trecut, totuși simt nevoia de a petrece mai mult timp în aer liber. Vreau să merg pe jos, să vizitez temple, să mă plimb pe plajele infinite ale Keralei sau să urc sus pe stâncile din Hampi. Să iau India la pas, să mă aventurez prin jungla tropicală, ori aici în orașul ăsta cenușiu și udat de ploile reci ale toamnei târzii mă voi refugia probabil pe canapea până la primăvară. Deși avem bucuria celor patru anotimpuri în clima temperat continentală de la noi din țară, iernile în oraș sunt totuși cam triste. Iată un alt motiv pentru a ne îndrepta spre țările calde, nu-i așa ?

Vreau să mai slăbesc, sunt prea gras și pe lângă aspectul inestetic al acestui beteșug, problema e că el vine la pachet și cu o lipsă totală a condiției fizice. Vreau să pot merge cinci, zece, cinsprezece, poate douăzeci de kilometri pe jos în fiecare zi fără să obosesc. Nu mă voi duce în Asia doar ca să stau ca o balenă eșuată pe plajă.

“Gata, îmi vând casetofonul !” – Vama Veche (1999)

Poți îngesui într-un geamantan, sau mai bine într-un rucsac, cam tot ce ai nevoie pentru o călătorie oricât de lungă și cu cât vei călători mai des, cu atât vei chibzui mai apoi fiecare achiziție pe care o vei face. Așa vei putea strânge de exemplu mai ușor bani pentru alte și alte aventuri. Un sfat: de fiecare dată când te decizi să-ți cumperi ceva, întreabă-te dacă acel obiect îți acoperă sau nu mai multe nevoi și încearcă să estimezi cât de des vei apela la el. E un criteriu de bun simț pe baza căruia îți poți ergonomiza investițiile.

Aici e interesant de făcut o distincție între un călător și un turist. În linii mari îmi place să spun că turistul are un buget destul de generos pentru mica lui excursie dar este limitat drastic de timp, spre diferență de călător care are bugetul limitat, însă timpul este de partea lui. Turiștii sunt numiți în general the big spenders, pe când călătorii sunt așa-zișii și nu prea iubiții the backpackers, chiar dacă nu cară cu toții la propriu un rucsac în spate. Ba mai nou sunt porecliți cinic the begpackers pentru că unii duc acea limitare a cheltuielilor la extrem: vânând reduceri, hosteluri ieftine și insalubre, cumpărând majoritatea lucrurilor de care au nevoie de la supermarket și făcând turul teraselor cu happy-hours de prin destinațiile turistice, spre disperarea antrepenorilor locali. Acestea sunt extremele, tu fii undeva la mijloc că e cel mai bine.

Nu te atașa prea tare de lucrurile materiale, pune accentul pe timp și pe experiențe. Originea suferinței este atasamentul față de lucrurile trecătoare și ignoranța rezultată din acest atașament. Dacă nu călătorești, vei avea rareori șansa în viață să realizezi cât de multe lucruri inutile agonisești. Această revelație îți va apărea abia atunci când te vei muta și va trebui să îți ambalezi și să-ți cari catrafusele dintr-un loc într-altul. Eu am o teorie care spune că oamenii care locuiesc toată viața în aceeași casă și nu călătoresc decât foarte rar și pentru perioade scurte de timp se întâmplă să fie foarte atașați de lucruri, iar mulți dintre ei devin obsedați de lumea materială. Nu fi ca ei, avariția este și ea un altfel de viciu. O călătorie lungă te va învăța că lucrurile sunt doar lucruri și de foarte multe dintre ele nu ai neapărată nevoie.

Mulți oameni își chieltuiesc banii pe diverse prostii inutile, sfârșind prin a fi sufocați de lucruri. Unele sunt achiziționate doar cu scopul cretin de a-și arăta opulența față de semenii lor pe care-i consideră săraci și mai puțin norocoși ca ei. “Dar sărac nu este cel ce nu are, ci cel care râvnește” – a scris cineva cu markerul pe peretele băii din Barfly. Suntem săraci pentru că lucrurile la care râvnim sunt efemere, iar pierderea lor inevitabilă ne generează suferință. Nu vei mai râvni niciodată după ce vei conștientiza că nu ai nevoie de lucruri inutile ca să fii fericit, în fond nu vei lua cu tine nimic după ce mori. Cu toții știm pilda lui Alexandru cel Mare, care și-a dorit  să fie îngropat cu mâinile afară în aer, pentru a le arăta oamenilor că așa plecăm din această lume, cu mâinile goale, la fel cum am și venit de altfel.

Totuși vă rog să nu mă înțelegeți greșit, nu înseamnă că dacă nu îți place să călătorești te etichetez automat ca fiind un materialist avar fără viziuni umaniste. Vreau însă să vă atrag atenția asupra acestor capcane ale vieții în care putem cădea. De asemenea, nu încurajez emigrarea, avem o țară frumoasă și sunt multe locuri minunate de vizitat chiar și aici, între granițele ei. Știu, sunt încă destui oameni săraci la noi în țară care nu au nici după ce bea apă, avem din păcate multe probleme cu sărăcia extremă. Dar sunt și foarte mulți oameni care au venituri decente însă nu-și pot chibzui cheltuielile, deși visează la locuri exotice și îi invidiază pe cei care au șansa să le viziteze. Cum mi-am propus ca pe acest blog să vă vorbesc mai mult din experiențe și mai puțin din lecturi, filme sau alte surse (a se citi bârfe), vă pot spune că mi-a fost dat să cunosc destui oameni care cheltuiesc într-un weekend la Mamaia sau în Vama Veche cam cât bugetul nostru pe o lună în Asia. Apoi se întorc la muncă în București și o iau de la capăt. Sunt sigur că ei vor fi cei care ne vor da comentarii acide la postările de pe Facebook și ne vor întreba cu invidie cum de ne permitem astfel de excese exotice când ei sunt la muncă sau blocați în traficul infernal din capitală. Ei bine, noi nu ne vom lua nici anul ăsta mașină nouă, vom rămâne cu același Opel prăfuit și fără aer condiționat, vechi de 14 ani, dar vom vedea India.

Mi-aduc aminte când eram în Boracay în 2013 și m-a lovit taifunul Haiyan, care s-a dovedit a fi cel mai devastator din istorie: unii – mai în glumă, mai în serios – s-au cam bucurat de acea situație în care mă aflam, care fie vorba între noi nu era un lucru de șagă. Lucrurile efemere nu includ doar obiectele fizice, materiale, ce ne înconjoară, ci și ideile pe care le avem despre viață și care pun stăpânire pe noi. Ne atașăm cu ignoranță de ideea că mai bine stăm noi acasă unde e cald și bine decât să ne supunem riscurilor unei călătorii. Ia uite ce a pățit Tavi, s-a dus în Paradis și acum l-a lovit taifunul ăla groaznic și poate că nu mai scapă viu din chestia asta ! Și acești oameni se bucură deoarece au un sentiment de confirmare a faptului că instinctul lor de conservare este ceva bun și că fac ceea ce trebuie. Dar, până la urmă, “Câinele moare de drum lung și prostul de grija altuia” – spune o vorbă din bătrâni.

În doi e mult mai frumos

Aventura mea în Asia începe în luna Decembrie și va dura cel puțin trei-patru luni. Nu voi călători singur, voi fi alături de partenera mea de viață, iubita și nu în ultimul rând cea mai bună prietenă – Rose-Marie. Va fi mult mai ușor în doi, sunt sigur de acest lucru. În fosta călătorie în Asia – experiența Filipine cum îmi place să o numesc -, am fost de unul singur și nu ne-a fost ușor unuia fără celălalt. Am mai călătorit împreună de multe ori în mici excursii de una, două sau trei săptămâni, o lună, însă de data aceasta plecăm în prima aventură adevărată ce se va întinde pe o perioadă nedefinită și nu avem nici măcar prestabilit un itinerariu.

Am patruzeci de ani și șase luni fără șase zile când scriu acest ultim paragraf. Mâine spre seară, o cursă Wizz Air ne va purta spre Dubai, prima noastră escală. Nu ne-am luat bilet de întoarcere, nu știm când vom reveni, nu știm prin câte țări vom colinda, avem doar un bilet spre Dubai și mai apoi, la o distanță de câteva zile, un altul spre Kochi și o viză de India în pașaport pentru șase luni de zile.