La vremea ei, cămila cu ale ei cocoașe era Ferrariul de azi cu două uși
Dintre cele șapte Emirate, pe departe cel mai vestit a ajuns să fie Dubaiul, datorită dezvoltării urbanistice spectaculoase pe care a avut-o în ultimii treizeci și ceva de ani. Țin minte cum mă uitam cu interes la seria nesfârșită de documentare de pe Discovery Channel despre construcțiile colosale ce se ridicau în orașul minune de pe malul Golfului Persic și cum era extins cu insule artificiale ce urmau să găzduiască hoteluri și reședințe private de un lux amețitor.
Secole de-a rândul, Dubaiul a fost un amărât de sat pescăresc și mai apoi un port comercial micuț și sărăcăcios. Astăzi este orașul ce se mândrește cu cea mai înaltă clădire din lume și cu o mulțime de alți zgârie-nori impunători. Conform statisticilor, aeroportul Dubai International se află pe locul trei în lume, dacă ne luăm după numărul de pasageri ce l-au tranzitat în 2017.
Pentru a putea înțelege cu adevărat cât de rapid s-a transformat acest oraș, ar fi interesant să părăsim puțin mallurile și să ne îndreptăm pașii și spre Old Dubai, sau the Creek cum i se mai zice, măcar pentru câteva ore. Aici găsim practic motivul pentru care acest loc există: unul din puținele porturi naturale ce se găsesc pe această coastă. Printre vechile clădiri de lemn recondiționate de dragul nostalgiei vremurilor nu de mult apuse, regăsim și casa in care a copilărit șeicul Mohammed. Deși este destul de mare, casa nu se poate numi un palat, nu vă gândiți că o să dați peste ceva similar celebrului Topkapî din Istambul. Ea a aparținut bunicului său și după felul în care arată este clar că familia Al Maktoum nu a trăit în lux, deși conduc Dubaiul din 1833. Șeicul Mohammed bin Rashid Al Maktoum și-a făcut temele la lumina lămpii, iar apă a băut din butoaie aduse cu căruța trasă de măgari, de la o fântână din sat. Electricitatea, apa curentă și drumurile asfaltate erau de domeniul fantasticului în Emirate până în anii ’60, când beneficiile aduse de exploatarea petrolului au început să se materializeze.

Cu low-costul e mai funny și timpul trece mai repede
Este puțin ciudat să pleci de-acasă după prânz, mai ales când ai de bătut cale lungă și habar nu ai când te mai întorci înapoi. Măcar am dormit bine aseară, bagajele sunt făcute și de dimineață am mai avut timp chiar să le mai revizuim puțin și să mai renunțăm la câte ceva, pe ultima sută de metri. Până la urmă am plecat cu un troller mediu în care ne-au încăput toate lucrurile, plus fiecare cu câte un rucsac mic în spate pentru laptopuri. Mi-e frică să nu ne chinuim prea tare cu acest troller, dar pe moment este cea mai bună soluție. Ne gândim să ne cumpărăm un rucsac mai mare la un moment dat și să renunțăm la el.
Sâmbătă, 9 Decembrie 2017 a fost o zi însorită și destul de călduță, termometrul oprindu-se undeva pe la 13 grade celsius din câte îmi aduc aminte. La aeroport am ajuns în timp record și fără emoții, cum rareori se întâmplă în orașul nostru sufocat de trafic, chiar și sâmbăta în miezul zilei. Până și taximetristul s-a arătat mândru de performanțele lui spunându-ne că suntem norocoși. Nu că am fi avut nevoie, că doar ne alocasem timp suficient până la îmbarcare, dar am privit-o ca pe un semn de bun augur. So far, so good!

În avion, pe scaunul de lângă noi dinspre culoar stătea o duduie ceva mai plinuță, pe la vreo 30 de ani așa, ce tot nu-și găsea locul: ba respira greu, ba se uita în sus, ba voia să se ridice de pe scaun dar se răzgândea brusc, ba se întindea peste mine să se uite pe geam să vadă dacă avionul nu o ia din loc… Văzând că e destul de îmbujorată la față, stă ca pe ace și că ar cam vrea să-mi spună ceva, am fixat-o întrebător cu privirea. Așteptând parcă acest moment îmi spuse repede, cu un dulce accent provincial că dacă vedem că dă ochii peste cap să o luăm la palme, că nu se supără. Ea e pățită, a mai zburat doară o dată cu avionul și a luat-o cu leșin. Am liniștit-o spunăndu-i că voi sta cu ochii pe ea ca pe butelie și că o voi resuscita în caz de nevoie. Mi-am propus totuși în gând că dacă se va ajunge la respirație bușon la bușon să chem o însoțitoare de bord.
Observ apoi că agitația și surescitarea era răspândită pe tot culoarul avionului: unii se certau ca de obicei cu stewardesa că nu le încape bagajul în locul de deasupra capului, un chelios încerca să o ia spre baie, deși culoarul era plin de lume ce încă voia să înainteze, iar doi tineri râdeau pe îmbufnate de un al treilea ce stătea lângă ei care părea mai de la țară. Flăcăul tocmai ce fusese trădat de soneria telefonului, setată pe un fragment dintr-o manea probabil celebră la el în sat. Vorbea tare, fără jena de a fi auzit de cei din jur, ținându-și țanțoș telefonul la ureche cu cotul ridicat extrem de sus, aproape paralel cu umărul. Era haios în felul lui, dar cea care a reușit cu adevărat să le facă să râdă până și pe stewardese – care fie vorba între noi sunt sigur că au văzut multe, a fost o doamnă simandicoasă ce stătea pe diagonală mai în față. Deși încă nu-și dăduse jos paltonul îmblănit cu care plecase în excursie la Dubai, sau poate tocmai de aceea, se răsti la una dintre ele:
Dar Mircea nu mai avea ce să facă. Râdea până și țăranul din spatele lui, făcându-le poze cu același telefon ce nu-l mai lăsa din mână. A fost un pic de circ dar na, așa e când călătorești la low cost. Apoi avionul a decolat și lucrurile s-au mai potolit și ușor-ușor și-a văzut fiecare de treaba lui. Până și vecina noastră s-a mai liniștit și chiar a schițat un zâmbet la un moment dat.

Un oraș magnet al emigranților și expaților
Analizând mai apoi șirul românilor ce așteptau cuminți viza în pașaport la sosire pe Aeroportul Internațional Al Maktoum, am început să realizez cât de mulți dintre ei veniseră la muncă în Dubai. M-aș risca să estimez că vreo două treimi dintre călători erau navetiști, turiștii și cei plecați la shopping aflându-se într-o evidentă minoritate. Cu toate acestea, pentru prima dată de când călătoresc cu Wizz Air-ul, nimeni nu a aplaudat la aterizare.
De altfel Dubaiul este cunoscut ca fiind orașul cu cel mai mare număr de expatriați (85%) raportat la populația nativă (15%). Dintre aceștia, mai mult de jumătate sunt indieni, dar mai sunt și pakistanezi, bengalezi, filipinezi, senegalezi și chiar și destul de mulți europeni, în special englezi. Un șofer de taxi mai în vârstă ne spunea că cei care au construit orașul, cei care fac muncile cele mai grele sunt cei veniți din India, Pakistan și Bangladesh. Filipinezii și africanii lucrează mai mult în hoteluri și restaurante, iar europenii în bănci, IT și afaceri. Aș fi curios să aflu cam în ce domenii lucrează ai noștri, însă nu a stat nimeni să-i întrebe. Totuși, același șofer care se pare că le avea puțin cu sociologia, spunea că a întâlnit mulți români pricepuți la finisaje interioare. Deci de-aia ne-a fost nouă așa de greu să găsim pe cineva să ne renoveze casa la un pret decent, au plecat chiar toți zugravii buni din țară ? Ei hai că au mai și rămas, iar din cei plecați, unii or mai lucra și în alte domenii !
Fiind o cursă low cost, Wizz Air aterizează pe cel de-al doilea aeroport al emiratului, aflat la dracu’n praznic la 37 km Sud Est de centru, undeva în deșert spre Abu Dhabi. Cum și ora sosirii e destul de nefericită (în jur de 10 pm) iar metroul încă nu a ajuns până aici, trebuie să te grăbești să prinzi un autobuz care să te ducă până la prima stație de metrou Ibn Battuta. Autobuzul e ieftin, face vreo 4 dirhami, dar problema e că ultimul metrou pleacă undeva pe la orele 11 pm și sunt șanse mici să îl prinzi, așa că mai mult ca sigur vei lua un taxi. Nici taxiurile nu sunt scumpe în Dubai, noi am plătit vreo 90 de dirhami până la hotelul nostru aflat în cartierul Al Bashra, între stațiile de metrou Sharaf DG și Mall of the Emirates. (1 AED = 1.09 Lei)

Eram la început de aventură, așa că am hotărât să nu poposim mult în emirat, prețul cazării depășindu-ne ușor bugetul. Dar cele trei zile cât vom sta aici vor fi intense și vom bifa multe atracții ale acestui uimitor oraș într-o continuă creștere.
Va urma.