India: de la aeroport până în Fort Kochi, un drum cât o lecție de viață

„Drumul civilizației este pavat cu cutii de conserve” ― Elbert Hubbart

Eram în liceu când adormeam seară de seară cu jurnalul indian al lui Mircea Eliade pe noptieră. Am devorat mai apoi pe rând India, Șantier sau Maitreyi, corespondența și celelalte scrieri ce aveau legătură cu inedita lui aventură pe meleagurile lui Tagore. La vremea respectivă India mi se părea un tărâm atât de îndepărtat și de fantastic, încât mi-era și frică să visez că voi ajunge și eu într-o bună zi să gust din farmecul ei fără de egal.

Călătoria lui Eliade în India a fost una spirituală, mânată de pasiunea lui pentru această țară și pentru filosofia orientală. Plecase să studieze ”rădăcinile gândirii” cum spunea el. Dimensiunea spirituală a Indiei profunde l-a acaparat pe marele filosof, transformându-l într-un mod ireversibil. Această metamorfoză spirituală mi-o doream și eu de la India. Nu o voi obține după doar două luni petrecute aici, dar voi experimenta acel prim moment de cotitură în gândire de la care schimbarea mea ca om va deveni la fel ireversibilă ca a marelui filosof, păstrând evident proporțiile. După experiențele trăite în subcontinent, sunt convins acum că India are puterea să schimbe pe oricine, indiferent de intelect, cultură sau educație.

Ţara Vedelor şi a Upanishadelor avea să ne atingă sufletul în moduri din cele mai neașteptate. Se spune că o mie de cuvinte nu fac cât o imagine. O mie de poze nu fac cât un film și o mie de filme și documentare despre India s-au dovedit mici în comparație chiar și cu primele clipe trăite în aeroportul din Kochi. Acele cadre de la început, cu mii de persoane care așteptau nemișcate ca niște statui cuminți lipite de geamurile aeroportului, aveau să ne rămână adânc întipărite în amintiri. Erau familii întregi, cu tot cu rudele mai îndepărtate și probabil și cu câțiva vecini mai apropiați. Cu cățel, purcel și zâmbete largi, cărând în mâini sufertașe cu mâncare sau câteva samosa învelite într-un ziar și încercând să străbată cu privirea dincolo de geamurile ce sticleau în lumina răsăritului. Momentul revederii era și el savuros: o explozie de bucurie, îmbrățișări și sărutări. Urma apoi lupta cu cărucioarele pline de geamantane și cutii, bagaje în care să încapă câte un mic cadou pentru fiecare membru al generoasei familii indiene.

Cu greu te lăsau să treci printre ei, chiar dacă-ți zâmbeau și dădeau din cap înspre tine, în semn de bun venit. Te confruntai mai apoi cu o mare de tuc-tucuri venite să-i preia pe toți cei care reușiseră să se reîntregească. Vedeai uimit cum într-o astfel de cașcarabetă pe trei roți încăpeau uneori spre o duzină de suflete, cu tot cu bagaje. Vreo doi copii erau luați în față, pe genunchii șoferului, iar alții în spate, călare pe geamantane.

Asaltul șoferilor de tuc-tuc ne-a lovit și pe noi în plin. Am negociat în stânga și în dreapta, pe niște rupii cu a căror valoare nu eram încă pe deplin familiarizați. Probabil că în ochii lor păream foarte sigur pe mine, propunându-le un tarif destul de mic față de ce cereau ei până la Fort Kochi. Încă sub mirajul momentului, uitasem că până la destinație aveam de mers vreo 43 de kilometri. Am realizat absurdul situației și ne-am hotărât să ne lăsăm pe mâinile unui indian ce părea om serios, al cărui agregat era proaspăt bibilit și aranjat pentru ziua ce de-abia începea. 

Drumul a durat mai bine de două ore și deși eram obosiți după intensele zile de hoinăreală prin Dubai și mai apoi după noaptea pierdută cu zborul nocturn, energia străzilor ne-a reactivat în scurt timp toate simțurile. Culorile calde ale dimineții tropicale ne încadrau cumva și pe noi în dinamica momentului. Pornisem pe un topogan de senzații spre un viitor incert, dar care se anunța cumva seducător și plin de farmec.

Cred că mai întâi ne-a trezit mirosul de mirodenii. Turmeric, cumin, anason, coriandru, ghimbir, scorțișoară, cuișoare, toate amestecate într-un amalgam halucinant, ce ne va purta cu el prin toată Kerala. Aceste arome, împletite cu viața străzii, vor deveni fundalul întregii experiențe indiene. 

Apoi faci cunoștință cu traficul infernal ce-ți dă fiori, dar care după un timp ți se va părea că face și el parte din peisaj. Râdeam gândindu-mă că după o zi petrecută în traficul din India, vei conduce zen prin București, chiar și în cea mai mare aglomerație.

Ca peste tot pe unde au stăpânit cândva englezii, și în India se circulă pe partea stângă a drumului. Dar asta este așa, ca o regulă generală pentru că fiecare o poate lua pe unde-l va tăia capul. Semnele de circulație sunt aproape inexistente, iar unde sunt nu se ține cont de ele. Uneori vei rămâne plăcut surprins să dai peste câte un semafor, dar asta doar din Joi în Paște.

Senzația pe care o ai este că te afli ca într-o turmă imensă de bivoli și circuli conform fluxului dat de masculii alfa aflați în față. Go with the flow. Paradoxal, accidente se întâmplă foarte rar, pentru că fiecare este atent la ce fac toți ceilalți din jurul lui. De aceea orice participant la trafic își face simțită prezența claxonând ori de câte ori simte că trebuie să o facă. Și credeți-mă că motive sunt multe. Rezultatul este un vacarm general produs de un deranj fonic de nedescris. Dar ai să rămâi surprins văzând că toți cei antrenați în acest scandal sonor fără sfârșit, sunt de fapt foarte calmi și obișnuiți cu asemenea condiții de deplasare.

Nimeni nu se ceartă cu nimeni, ba se mai și salută adesea zâmbitori. În ce mod ? Păi evident claxonându-se politicos. Deci un claxon poate însemna orice, de la ”Boule, vezi că era să intri în mine, uită-te pe unde mergi !”, până la ”Salut boss, mișto tuc-tuc ți-ai tras, îmi place culoarea asta mov asortată cu roz-bonbon, e demențială !”

Prima impresie ce ți-o creezi când te trezești în babilonia aia ar fi că nu există nicio regulă și fiecare se descurcă cum poate. Studiind însă puțin strada, vei vedea că există un fel de lanț trofic peste care nu se trece. Pe scurt, mașina mai mare are prioritate: Camionul bate autobuzul, autobuzul e mai tare ca dubița, dubița driblează mașina, mașina fentează motoriștile, iar pietonii săracii mai trec strada când o vrea bunuțul Shiva. Vei observa spre exemplu cum autobuzele aleargă ca nebunele fără să se asigure, iar tuc-tucurile și motocicliștii fug din calea lor ca furnicile, care încotro. Și toată lumea e fericită.

Cam după ce am trecut peste Râul Periyar, tuc-tucul nostru a trebuit să facă și primul viraj la stânga, părăsind drumul principal. Ei bine, vom afla că acest lucru devine un eveniment în sine. După cum spuneam, semafoare nu sunt. Așa că zeci de motociclete și cașcarabete ca a noastră stau cuminți și așteaptă o breșă în fluxul de bivoli ce vin din contrasens. Și stau. Și mai stau puțin. Poți fuma liniștit o țigare în aceste momente. Uneori durează și jumătate de oră, dar totuși, ca șofer trebuie să fii pe fază. Nici acum nu mi-e foarte limpede când apare acel moment, dar deodată tot cârdul ăla adunat acolo ciorchine virează brusc la stânga, în sincron, ca la un semn invizibil. Cei din sens invers se opresc cu toții calmi, venindu-le de-acuma lor rândul să se scotocească după țigări.

Camioane cu banane, piramide de nuci de cocos la colț de stradă, aburi ce levitează deasupra oalelor cu miros țipător de gravy, triciclete ce vând chai pe ulițele satelor. Vegetație tropicală, mulți bananieri, cocotieri și în zare orezării și alte culturi agricole. Peste tot oameni așteptând să treacă strada, sau umblând de colo-colo. Viața freamătă peste tot și te simți și tu parte din tot pastelul ăsta infinit.

Soarele începuse să dogore destul de tare când am ajuns în sfârșit în Fort Kochi. După încă un sfert de oră de slalom cu tuc-tucul prin străduțe abracadabrante, șoferul ne lăsă în fața unei căsuțe cu etaj. După toată negocierea nebună de la aeroport, i-am dat până la urmă mai mult decât mi-a cerut el inițial. Omul merita cu vârf și îndesat. Și apoi după cât timp petrecusem împreună și prin câte trecusem cu toții, deja îl vedeam ca pe un membru al familiei. We’re in this shit togheter man, do you know what I mean? Aș fi băut și o bere cu el, dar îmi cam cădeau ochii în gură de somn.

Pensiunea Jasmine era minusculă. Gazda ce locuia la parter avea amenajate pentru turiști doar două camere la etaj. După standardele ei, cea bună era cea din față, pentru că avea un balconaș ce dădea chiar în intersecția nebună în care ne lăsase șoferul. Ne-am cățărat pe o scară abruptă și îngustă și am căzut zdrobiți de oboseală pe patul generos ce ne aștepta de ore bune. Dar ce să dormi băi nene ? Cu geamurile închise nu puteam de cald, era efectiv saună, iar ventilatorul din dotare părea doar o glumă proastă. Am deschis ferestrele și ușa de la balcon, însă strada nebună cu ale ei mii de claxoane pe minut ne-a făcut foarte repede creierii franjuri. Era clar, trebuia neapărat să facem downgrade la cameră și să ne mutăm în spate. Fițe de europeni simandicoși, veniți să-și caute liniștea în țara celor peste un miliard de suflete !

Dar despre cum ne-am adaptat situației și ce-am mai făcut prin Fort Kochi vă voi povesti data viitoare. Hai Namaste la toată lumea și să auzim de bine.